Povestea banilor

Banii - sub formă de monede, bancnote, carduri - sunt un mijloc prin care oamenii își fac promisiuni. Prin bani, înțelegem promisiunea societății de a oferi ceva util. Dacă dai destui bani, lumea face ce vrei tu.

E un mod de a depăși inconveniența schimbului direct de bunuri, pentru că nu toată lumea vrea să dea lapte pe ouă. În schimb, mulți vor ouă, și mulți vor să dea lapte pe altceva. Așa că, îți vinzi ouăle pentru bani, care convenim că sunt echivalenți cu valoarea ouălor, și îți cumperi lapte cu banii.

Mai demult, banii erau făcuți din aur, pentru că metalul prețios e limitat, are multe întrebuințări, proprietăți chimice foarte atractive (nu se oxidează, reacționează cu foarte puține substanțe), și arată frumos :)

Însă de la invenția băncilor, a apărut conceptul de bancnotă -  o notă de la bancă pe care scrie că banca îți datorează x monede de aur. Oamenii își depuneau monedele fie pentru dobândă, fie pentru siguranță, fie pentru ușurința de a folosi bancnotele. Și de vreme ce banca îți dădea aurul când îl cereai, erau la fel de valoroase ca aurul.

De atunci, băncile s-au dezvoltat, și și-au dat seama că pot da ca împrumut nu doar banii ce îi au, care reprezintă bani reali, ci mai mult, din cauză că, oricum, lumea va mai depune aur, și nu toată lumea îl va scoate deodată. Astfel, banca poate lua dobândă pe mai mulți bani decât are. Acesta e un moment de cotitură în istoria banilor, și se numește rezervă fracționară - doar pentru o fracțiune din bancnote chiar există echivalentul în aur.

Din acel moment, au început să fie mai mulți bani, pentru că banca poate tipări câte bancnote are chef. Lumea avea bani mai mulți, dar tot atâtea bunuri. Astfel, s-a născut inflația. Prețul bunurilor a crescut din cauza abundenței de bani, deși valoarea lor a rămas relativ aceeași.

Odată cu apariția băncilor centrale sau naționale, fiecare țară are o bancnotă specifică, și o bancă mare ce se bucură de monopol asupra ofertei de bani. Astfel, valoarea unei valute e dictată de o singură instituție, după cum consideră ea de cuviință. Și băncile profită din plin de această putere, majoritatea lumii fiind în continuă inflație, cauzată de tipărirea continuă de bani.

Din cauză că acest fenomen se întâmplă la scară globală, și că băncile naționale se împrumută și între ele, toate valutele vor fi afectate în momentul următoarei crize financiare, care e cert că va veni.

Așa că, e de datoria mea să vă avertizez că, atunci când vine scadența împrumuturilor statelor, și acestea nu le vor putea plăti (din cauză că banca a cerut mai mulți bani decât există), valutele (și încrederea în băncile centrale) vor scădea drastic, și tot ce va mai rămâne va fi aurul, sau alte investiții independente de sistemul financiar.

Toate crizele economice au fost cauzate de încrederea prea mare a statelor în propriile forțe, ce le-au dus la a-și lua împrumuturi, și de a pierde capacitatea de a le plăti înapoi.

Prin urmare, lumea ce știe acest lucru investește în lucruri ce nu își pierd valoarea din cauza inflației: în metale prețioase, în Bitcoin, în aur, în ferme de prepelițe, spre deosebire de a-și ține banii într-o bancă, în yeni.

Acesta este pericolul la care ne supunem când cedăm controlul unei puteri centrale. Ea va face chestii ce nu sunt neapărat în interesul nostru, care reprezintă alte exemple de consecințe negative ale reglementării economiei. Morala acestei povești este să nu avem încredere într-o instituție bancară ce folosește rezervă fracționară, în special dacă este singura.